Povești cu și despre oameni mari

Ce se mai aude când nu vorbim niciunul?

Noi nu vorbim. Stăm doar pe canapea în tăcere. Copilul a adormit. Oboseala ne-a făcut să cedăm iar. Am ridicat vocea și ne-am reproșat nimicuri.
Noi nu vorbim, nu cu cuvinte, dar ochii, ochii mei îți spun să întinzi un braț și sa mă cuprinzi lângă tine. Am atâta nevoie de îmbrățișarea ta. Ochii tăi ce spun? Nu reușesc să îi aud. Privirile nu ni se întâlnesc. Ma uit prin fereastră la luna plina..


Și mă întreb: de ce nu vorbim? De ce să ne irosim timpul scurt pe care îl avem unul pentru celălalt?
De ce să ne pedepsim cu tăcerea asta dureroasă, când ne suntem unul altuia alinare? De ce să ne evităm, când inimile ni se întâlnesc neîncetat de când ne-am găsit în lume? Cum să-mi pun sufletul la rece, când fluturii îmi dansează în stomac de fiecare dată când apari?


Așteaptă-mă! Vin lângă tine. O să îmi las inima să îți spună tot ce simt.
Oricum, cine are nevoie de cuvinte?

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.