Banii pe care îi câștigăm nu pot răscumpăra momentele din viața copiilor pe care le pierdem. Am văzut asta ieri în ochii soțului meu. Și pot să o văd și în cazul meu în viitorul apropiat.
Ieri a fost ziua în care băiatul nostru de trei ani jumătate și-a făcut curaj și a încercat să meargă pe bicicletă fără roți ajutătoare. A fost atât de fericit că a reușit și eu am fugit pe lângă el ca să mă asigur că nu cade. Am făcut-o cu bucurie, dar am simțit că poate asta era o treabă de tătici. Dar reușitele copiilor nu pot să aștepte sfârșitul de săptămână, sau zilele de concediu. Viața lor decurge în ritmul ei, fie că noi suntem acolo să îi ținem de mână, ori nu.
I-am trimis o filmare tăticului care a fost încântat de reușita puiului. Apoi a venit și l-a asistat și el pentru câteva ture de parc înainte de cină.
Programul „corporate” nu e potrivit pentru familii
Eu și soțul meu ne-am cunoscut la birou. Suntem colegi de echipă. Lucrăm pentru Statele Unite ale Americii. Înainte să avem copii ne petreceam toată ziua la birou. La prânz mergeam la sală, apoi la masă și ne întorceam la birou. Adesea ne prindea ora opt sau nouă acolo. Eram amândoi și nu ne aștepta nimeni acasă.
Programul flexibil e, de fapt, o cursă în care e ușor să cazi. În teorie putem începe la ce oră dorim, dar ședințele importante încep pe la cinci-șase, când se trezesc cei din State. De când a început să lucreze de acasă, soțul meu a mai economisit măcar timpul pe care îl pierdea pe drum. Pe lângă asta, fiind acasă ne bucurăm că putem să luăm prânzul împreună și încearcă să termine înainte de șapte. Dar încet, încet compania face presiuni pentru ca angajații să revină la birou. Timpul pentru familie devine tot mai puțin.
Banii nu pot să înlocuiască prezența părinților
Am mai zis asta și o repet: Concediul de doi ani pentru creșterea copilului e un dar minunat al României pentru mamele ei! Datorită acestui privilegiu, băiatul meu cel mare m-a avut acasă pentru aproape patru ani. Am fost lângă el la acomodarea la creșă și apoi la grădiniță. Am fost lângă el ca să-l ajut în tranziția spre familia mărită. Ne-am bucurat împreună de timp de calitate.
Surioara lui nu va mai avea același noroc și asta îmi frânge puțin inima de fiecare dată când mă gândesc.
Copiii noștri se culcă la ora opt seara. După ce încep munca, voi termina programul pe la ora șase în cel mai bun caz. Când nu vor fi urgențe sau ședințe importante de la care să nu pot lipsi.
Asta înseamnă că îmi rămân 2 ore pentru copiii mei. Două ore în care să mai și gătesc ceva.
Ok, hai să zicem că în zilele în care lucrez de acasă mai fur câte 10 minute pentru spălat haine, sau tăiat legumele pentru ciorbă, dar totuși.
E extrem de puțin timp pentru ceea ce contează cel mai mult!
Părinții noștri au muncit din greu în fabrici, dar aveau programul pe ture astfel încat să poată să-și crească puii. Lucrau de la șase la două, dar aveau după-mesele pentru noi. Sau aveau diminețile. Noi avem bone și afterschool…
Care e soluția?
Nu o am. Vă întreb pe voi cei care ați găsit-o. Cum reușiți? Poți să continui să faci o meserie care te pasionează atunci când simți că te fură de lângă puiul tău?
Soluția e să renunți? Să te reinventezi?
Cred că depinde de fiecare în parte și de ceea ce e dispus să sacrifice. Pentru că viața de părinte e și despre sacrifiu și dăruire. Dar cel mai mult e despre iubire.
Mai multe gânduri de mămică găsești aici.
Mă găsești și pe Facebook și Instagram.
Imagine de David Bruyland de la Pixabay