Maternitatea e cea mai minunată și copleșitoare experiență pe care am trăit-o vreodată. Înainte să se nască fiul meu, nu știam că în inima mea încape atâta iubire, în sufletul meu atâta grijă și duioșenie pentru puiul de om, în mintea mea atâtea gânduri despre cum să fac să fie mai bine pentru el și sub ochii mei cearcăne atât de adânci.
Realizez că în cele 9 luni de când Edi a apărut în viața noastră, eu am fost aproape 100% mămica lui și m-am străduit pe cât a fost posibil, să mai fiu și soția bărbatului de lângă mine. Cumva în tot vârtejul creat în jurul micului om, aveam impresia că o să fie timp și pentru mine mai încolo. Gândurile pentru mine au devenit o amânare constantă: Lasă că o să fac sport după ce nu mai alăptez! Lasă că o să îmi cumpăr haine noi după ce revin în formă! Lasă că o să dorm mâine la amiază!”
Azi simt că piedica pentru a redeveni frumoasă, activă, zâmbitoare și implicată, nu e copilul, nu e nici soțul și nu sunt nici treburile casnice. Piedica pentru a redeveni femeia ce am fost o pun chiar eu!
