Dacă m-ai întreba: „de ce ești tristă?” Ți-aș răspunde că nici eu nu mai știu. Sau poate că nu mai vreau să știu. Pentru că dacă aș ști, as încerca să schimb asta. Dar nu mai vreau să încerc. Nu vreau să-mi mai las gândurile să alerge neodihnite în căutarea unor soluții noaptea târziu. Vreau în schimb să îmi îmbrățișez tristețea. Vreau să o accept așa cum e ea și să o trăiesc în liniște.
Apoi întreabă-mă mâine tot ce vrei. Îți voi spune că sunt cea mai norocoasă. Că am o lume în palma mâinii mele când îmi mângâi puiul de om. Că am un milion de stele în priviri când mă uit la tatăl copilului meu iubind fărâma din noi. Întreabă-mă mâine și îți voi spune că am totul, chiar daca sunt și zile când mă simt ca un nimic. Pentru că, vezi tu, lumea e colorată în toate nuanțele și contrastul le ajută să se pună în valoare reciproc.
