Condiția esențială pentru a deveni mămică e să fii femeie. Așa e cursul natural al vieții, crești, te dezvolți, te bucuri de viață, te descoperi, te îndrăgostești și într-o zi devii mamă. Până aici totul a mers minunat. Partea care îmi dă bătăi de cap acum e transformarea în sens invers. Cum să o ajut pe mămica puiului meu să redevină femeia care era?
Maternitatea e cea mai minunată și copleșitoare experiență pe care am trăit-o vreodată. Înainte să se nască fiul meu, nu știam că în inima mea încape atâta iubire, în sufletul meu atâta grijă și duioșenie pentru puiul de om, în mintea mea atâtea gânduri despre cum să fac să fie mai bine pentru el și sub ochii mei cearcăne atât de adânci.
Nu stiu cum e în cazul altor femei, dar eu când mi-am început concediul de maternitate, am suferit un soc îngrozitor. M-am trezit că sunt singură acasă, fără nimic altceva de facut mai mult decât menajul casei și mâncare. Am fost extrem de activă până în ultima zi la locul de muncă . De asemenea, în timpul sarcinii, am făcut totul aproape la fel ca înainte. Ieșiri, concedii, sport. Nu am acceptat niciodată ideea că, fiind însărcinată nu mai sunt capabilă de aceleași lucruri ca înainte. Am fost în luna a 7-a de sarcină în Grecia și am închiriat o barcă să ieșim în larg. Doamna de la închirieri m-a privit emoționată și m-a întrebat dacă sunt sigură că vreau să ies în larg o zi întreagă cu burtica mare. M-a surprins întrebarea. Sincer nu mi-am pus nicio secundă problema că s-ar putea întâmpla ceva. Privind înapoi acum, realizez că poate am fost puțin naivă, unii ar spune chiar inconștientă. În fine, ideea e că sarcina nu a schimbat cu nimic femeia care eram. După ce am născut însă, a fost cu totul altă poveste.
Edi are 9 luni. Mă uit la el și mi se pare că perioada în care era mic și stătea liniștit la pieptul meu a fost ca un vis. Simt că am trecut prin toate aceste luni ca anesteziată și m-am trezit doar cu un băiețel nazdrvan care nu stă locului o clipă, nici măcar cât îl alăptez, care vrea să fie independent și care știe deja să-si ceara drepturile. Realizez că în cele 9 luni de când Edi a apărut în viața noastră, eu am fost aproape 100% mămica lui și m-am străduit pe cât a fost posibil, să mai fiu și soția bărbatului de lângă mine. Cumva în tot vârtejul creat în jurul micului om, aveam impresia că o să fie timp și pentru mine mai încolo. Gândurile pentru mine au devenit o amânare constantă: „lasă că o să fac sport după ce nu mai alăptez! Lasă că o să îmi cumpăr haine noi după ce revin în formă! Lasă că o să dorm mâine la amiază!„. Acum trebuie să fac un chec pentru soțul meu. Nu aș vrea să creadă că îl neglijez. Trebuie să am mereu mâncare proaspăt gătita pentru bebe și să îi respect programul de masă și de somn cu sfințenie. Trebuie să îl mai ajut pe soțul meu cu curățenia. El a ajuns să facă mare parte din toate lucrurile pe care eu sunt mult prea obosita să le fac. Nu găsesc cuvinte suficiente de apreciere pentru tot ceea ce face.
Femeia ce eram a avut însă și câteva zvâcniri de-a lungul timpului. Momente scurte în care m-am privit în oglindă și nemulțumită de ceea ce am văzut am decis să iau măsuri. Am ieșit încrezătoare la alergat pe străzi cu „Eye of the tiger” în căști și vântul în plete, ca după 3 km să simt că nu mai pot să respir și că îmi trece viața prin fața ochilor. În alte momente, tăvălugul de emoții m-a făcut să spun: „Gata! Azi fac ceva pentru sufletul meu!„. Și am citit 3 cărți în două zile, în timpul somnului de zi al bebelușului. Apoi m-a năvălit avalanșa de lucruri nefăcute în timpul acela prețios. Mi-am propus chiar să îmi scriu lucrarea de dizertație cu care am rămas datoare după un master terminat cu toate examenele trecute. Am făcut câteva demersuri, timide ce-i drept, și în această direcție.
Dar azi simt că merit mai mult. Azi simt că piedica pentru a redeveni frumoasă, activă, zâmbitoare și implicată, nu e copilul, nu e nici soțul și nu sunt nici treburile casnice. Piedica pentru a redeveni femeia care am fost o pun chiar eu!
Eu refuz să mă detașez atunci când copilul rămâne două ore cu mama, deși știu foarte bine că e îngrijit și că îi place să stea la bunici. Eu prefer să stau 40 de minute uitandu-mă pe site-uri cu haine pentru copii, deși copilul are destule, în loc să fac yoga la saltea. Eu prefer să stau în grădina din spatele casei cu copilul în loc să mă schimb în haine de stradă, să îl pun în scaun și să mergem în parc la plimbare.
Femeia care eram înainte să devin mămică nu a dispărut, așteaptă doar să o scot la suprafață. Are multă răbdare și încredere în mine. Știe că am destulă forță și curaj să o redescopăr.
Nu vreau să o dezamăgesc, așa că azi am inspirat adânc și am început procesul.
Tu când începi? 🙂
Cu drag, Ioana.