Spune soțul meu aseară cu urlete de copil pe fundal: Can you hear that? It’s the sound of „we are not having another baby” care se traduce: Auzi? E sunetul de „nu mai facem al doilea copil”.
Eu îmi doresc tare mult să mai avem un copil, dar în zilele ca și cea de ieri, aproape că îi dau dreptate. Când ești părinte, știi că există și astfel de zile, când încerci toate variantele dar copilul continuă să urle. Folosesc acest cuvânt intenționat, pentru că nu plânge ca atunci când îl doare ceva, doar se revoltă cu furie. Dar să începem cu începutul.
Cu o zi înainte să se dezlănțuie iadul mi-am dorit și eu ca orice mamă, să am o zi de răsfăț anul acesta. Pare amuzant, dar chiar așa mi-a zis persoana la care ma duc la salon la finalul vizitei: „ne vedem la anul”. Doamnele știu că în cazul femeilor cu păr lung, mersul la salon înseamnă câteva ore bune de petrecut acolo, așa că am planificat totul din timp și mi-am făcut curaj.
Planul era foarte bine pus la punct. În ziua liberă a mamei mele, urma să ajung cu băiatul la ea înainte de ora unsprezece ca să îl pun la primul somn de zi. Din fericire, nu depinde de sân ca să adoarmă, dar e obișnuit să fiu eu în zonă. Planul perfect mai presupunea că voi ajunge înapoi înainte de ora patru când bebe merge la al doilea somn de zi.
Dar știți prea bine că planuri perfecte nu există atunci când ești părinte. Surpiza am descoperit-o când am ajuns în fața blocului bunicii. Tehnologia gândită să ne facă viața mai ușoară m-a pleznit frumușel peste față. M-am trezit în situația în care, dacă opream mașina, nu aș mai fi putut să o pornesc sau să o închid. Cum e posibil? Minunata noastră mașină de familie are o opțiune pe care multe dintre mașinile din ultimii ani o au și anume, keyless go, sau, altfel spus pornire fără cheie în contact. Ajunge să ai cheia asupra ta și motorul pornește la o apăsare de buton. E opțiunea perfectă pentru doamnele cu poșete pline în care nu găsești nimic niciodată. Opțiunea perfectă a avut un mic defect în acest caz. Soțul meu grijuliu, a ieșit cu cheia lui și a așezat copilul în scaun și a scos mașina din parcare până m-am pregătit eu de plecare. Eu am ieșit în fugă, am intrat în mașina pornită și am plecat în grabă, fără cheie la mine. Odată pornită, mașina merge și dacă cel care avea cheia părăsește mașina. Merge până o oprești, atât. Am obervat martorul din bord care mă atenționa că ma duc cu mașina fără cheie doar când am ajuns.
Mi-am cântărit bine opțiunile. Puteam să las mașina în fața blocului mamei și să iau un taxi. Mașina ar fi rămas deschisă toată ziua și seara depindeam de soțul meu care trebuia să vină cu cheia. Nu era un compromis bun, așa că mi-am sunat mama cu inima strânsă, să coboare după copil și să încerce să îl culce ea, timp în care eu să fug și să duc mașina acasă și să iau un taxi de acolo. Zis și făcut, am plasat bebelușul nedumerit fără să opresc motorul, mi-am anunțat rușinată iminenta întârziere și am fugit spre casă.
Am ajuns într-un târziu la salon, încercând să mă autoîncurajez cu gândul că ziua de azi e un bun antrenament pentru copil pentru anul viitor când mă voi întoarce la muncă.
Spre surpinderea mea, băiatul a dormit, a mâncat, s-a jucat și a fost foarte cuminte. Nu am reușit să ajung în timp util nici pentru somnul doi, așa că a adormit din nou fără mine. M-am bucurat de ziua mea specială și totul a fost perfect. Perfect, până am ajuns acasă, unde bebe a izbucnit. După o jumătate de zi în care s-a comportat exemplar cu bunica, a ajuns acasă, locul unde se poate exterioriza în voie și iadul s-a dezlănțuit. Din fericire la ora nouă e ora lui de somn, așa că nu am avut mult de îndurat. Ne-am gândit că după somn, va uita cu siguranță de ziua precedentă.
Nu a uitat. A urmat o zi în care a urlat de dimineața până seara. L-am ținut în brațe, am cântat toate cântecele existente și altele noi inventate, l-am pasat de la unul la celălalt în momentele de pauză ale soțului care lucrează de acasă și am scos toate sunetele posibile ca să îi distragem atenția. Singurul lucru de care ne agățam era binecuvântarea programului binestabilit de somn. Edi doarme, fără excepție, două somnuri pe zi, între aceleași ore. Știți zilele acelea când tot ceea ce te mai ține ancorat la muncă e gândul că urmează un concediu? Ei, concediul acesta e pentru mămici e ora de somn a copilului. Gândul minunat că peste încă o oră de urlete, urmează liniștea!
După ce mi-am luat concediu de la el, puiul meu m-a pedepsit cu vârf și îndesat. De fiecare dată când simțeam că o iau razna, fugeam la oglindă să mă admir și să îmi spun eu, mie, că a meritat.
A venit într-un târziu și sfânta oră nouă. Am culcat copilul și m-am întors în sufragerie unde soțul meu mă aștepta cu un pahar de vin. M-a întrebat zâmbind dacă era mai bună vodka, sau ceva cu mai mult alcool. Ne-am îmbrățișat. Suntem dovada vie că poți să supraviețuiești unei zile cu urlete. Cum? Cu mult umor, inventivitate și de ce nu, cu un pahar de vin în mână la final de zi.
Imagine de AURELIE LUYLIER, You’re Welcome! de la Pixabay