În acest week-end am fost plecați la cabană cu prietenii din copilărie. 20 de adulți și 8 copii sub același acoperiș.
A fost o experiență interesantă. Printre poveștile celor mari se auzeau râsete și plânsete de copii. Discuțiile erau întrerupte de fraze ca: ” E. nu alerga cu paharul de sticlă în mână! A. haide să împărțim jucăriile! D. nu stoarce clementina pe masă! Copii, nimeni nu coboară la piscină fără un adult!”
Și chiar dacă a fost gălăgie și agitație noi ne-am încărcat pozitiv.
Această ieșire mi-a adus aminte de copilărie. Părinții noștri nu ne duceau la cabane, dar tot găseau câte un prilej să se adune și să petreacă timp împreună. Cel mai des ne strângeam câteva familii la un vecin sau altul de pe scară. Toți adulții aduceau ce aveau pe acasă, iar copiii se jucau împreună. Era un vacarm de nedescris în care fiecare vorbea mai tare ca să se audă cu celălalt.
Nu aveau resursele financiare pe care le avem noi. Nu făceau excursii la schi sau la băi. Părinții mei își luau un concediu pe an ca să mergem o săptămână la mare. Și aveau doar aceste întâlniri ad-hoc sau mersul la colindat. Copil fiind nu înțelegeam de ce trebuie să mergem pe la toată lumea pe acasă. De ce aveau adulții aceleași discuții la nesfârșit. De ce pierdeam nopțile pe drumuri în loc să stăm doar la noi acasă.
Oamenii mari au nevoie de timp împreună
Acum înțeleg. Oamenii au nevoie să se adune. Au nevoie să vadă cum e viața altor familii. Au nevoie de timp între oameni mari, chiar dacă sunt și oamenii mici printre ei. Am văzut în noi aceiași tineri care eram cândva, doar că acum purtăm haine de adulți. Măsuța din livingul cabanei era plină de jucării ziua și plină de beri seara după ce dormeau copiii. Am stat acolo și am povestit unii cu alții până târziu, deși știam că piticii ne vor trezii devreme. Și am stat de dorul oamenilor care am fost înainte de a avea copii.
Am făcut un ceaun și am mâncat toți împreună. Bucătăria și vasele au fost cam tot timpul curate. Fiecare a strâns după el și a făcut curat, semn că obiceiurile acestea ne-au intrat pe sub piele. Suntem tot noi, doar că suntem mai responsabili.
Și discuțiile au avut un alt ton. S-a vorbit despre grădinițe, spitale și locuri de joacă. Dar s-a vorbit și despre investiții și schimbări majore în viață. Apoi de fotbal, schi și destinații de vacanță. Și am plecat de acolo cu sentimentul de bucurie că am reușit. Am putut să ne strângem iar, așa cum o făceam înainte. Am plecat fericiții că nu am pierdut tot ce eram cândva. Și vom mai merge în curând!
Alte povești cu și despre oameni mari găsești aici.
Mă găsești și pe Facebook și Instagram.
Imagine de vivienviv0 de la Pixabay