Dimineața mă găsește epuizată după încă un somn întrerupt. Cearcănele îmi brăzdează fața. Am primit chiar ieri un sfat pe care îl aud destul de des. Oameni bine intenționați îmi spun să profit că o am pe mama aproape și să îmi las copilul peste noapte la ea. Mă asigură că o să îi facă bine, că doar trebuie să se obișnuiască și fără mine și că va fi bine îngrijit. Îi înțeleg.
Mama îmi spune același lucru. E îngrijorată că nu mai rezist. Știu că îl iubește ca pe ochii din cap și că ar sta trează toată noaptea lângă el să îi vegheze somnul. Mă asigură că nu l-ar lăsa să plângă și că m-ar chema în caz de nevoie. Atunci când o întreb de ce, la rândul ei, nu m-a lăsat niciodată, îmi spune că nu ar fi avut cu cine. Știm amândouă, că și dacă ar fi avut, nu m-ar fi lăsat. Știm acum amândouă ceva ce doar o inimă de mamă poate înțelege.
Dar cum să îl las? Cum aș putea să îl las să adoarmă suspinând departe de brațele care i-au fost refugiu de când a venit pe lume? Cum să înlocuiesc fericirea din ochii lui atunci când cuprinde sânul, cu răceala cauciucului și al laptelui din pungă? Cum să dorm fără să îi aud respirația, când nu mă lasă sufletul să îl pun înapoi în pătuț când îmi adoarme liniștit în brațe după o criză de plâns? Îl mai strâng puțin în brațe, îi mai mângâi o dată spatele, îi mai miros o dată părul, îmi mai umplu o dată sufletul cu el.
Cine ar putea să își viziteze familia și să-și lase acolo o bucățică din inimă?
O, dar știu că nu voi putea să îl țin la piept o viață! Știu că cearcănele de acum vor dispărea cândva și odată cu ele și liniștea de a-l ști protejat de brațele mele. Așa că mai vreau măcar o zi, sau o noapte, măcar o oră și încă una. Mai vreau atât cât se poate, înainte să nu mă mai vrea el.
Unele nopți trec groaznic de greu. Ochii obosiți refuză să mi se mai deschidă a treia oară în decursul unei ore. Îl trag așa pe întuneric, lângă mine și îi ofer sânul golit de atâtea ori deja de la căderea serii. Se împlinește azi o luna de când nu am reușit să leg mai mult de două ore de somn în nicio noapte. Patru dinți au decis să erupă simultan și îmi chinuie omulețul care plânge noapte de noapte până la epuizare. Încerc să îl ajut, să îl mângâi, să îi alin cumva suferința pe care aș da orice să pot să o duc eu în locul lui.
Aștept să vină dimineața. Îmi beau cafeaua și îmi spun în sinea mea că la noapte sigur va fi mai bine. Respir adânc și o iau de la capăt cu puiul în brațe.
Oboseala asta se va risipi cândva, dragostea mea pentru el niciodată!
Mai multe gânduri de mămică găsești aici.