Îmi doream de mult timp să spun povestea nașterii băiatului meu și acum că se împlinește un an de la acest minunat eveniment pare cel mai bun moment să o fac. Nu mă așteptam însă să îmi fie atât de greu să mă întorc în timp și să retrăiesc acele momente atât de încărcate de emoție, durere și fericire. Una dintre calitățile extraordinare are minții umane este abilitatea de a ne proteja și de a așeza momentele neplăcute undeva deoparte, pitite într-o cutiuță ferecată în pivnița amintirilor, acoperite de praf, dar totuși prezente.
Un studiu publicat în anul 2000 în Biblioteca Națională de Medicină a Statelor Unite ale Americii concluzionează că femeile nu aleg să facă al doilea copil pentru că uită intensitatea durerii din timpul nașterii, ci pentru că ele aleg în mod inconștient să memoreze aceste senzații în contextul larg al întregului eveniment. Acest lucru le aduce împlinire, fericire, stimă de sine și sentimentul că sunt capabile de orice.
Îmi amintesc zilele de dinaintea nașterii cu melancolie. Așteptarea marelui moment mi s-a părut chinuitoare. Pe cât eram de speriată de nașterea în sine, pe atât eram de nerăbdătoare să îmi cunosc omulețul și să reduc presiunea dinăuntrul meu care mă făcea să simt că urmează să explodez.
În dimineața zilei de 29 octombrie anul trecut m-am trezit după o noapte grea în care m-am întors pe toate părțile încercând să îmi așez burtica de 39 de saptamâni și 2 zile într-o poziție cât de cât confortabilă. Mi se părea cel puțin amuzant cum toată lumea mă sfătuia să profit de acea perioadă și să dorm cât mai mult. Mi-ar fi plăcut să pot. Din păcate nu a fost așa. Am mers cu greu înspre baie în speranța că voi vedea măcar un semn că bebe ar vrea să vină pe lume.
Cu o zi înainte am făcut curat prin toată casa, am spalat geamuri și m-am plimbat în speranța că mișcarea îmi va declanșa travaliul. Ajunsă la baie, am descoperit că eforturile mele au dat roade și că am pierdut dopul gelatinos. Inima a început să îmi bată tare si mi-am sunat soțul să îi dau vestea și să mă asigur că stă cu mâna pe telefon. El a încercat să mă liniștească și mi-a citit articole de pe internet care precizau că nașterea se poate declanșa și la două săptămâni după pierderea dopului gelatinos. Ideea ca mi s-ar putea întâmpla asta m-a făcut sa fierb și am decis să fac o baie caldă ca să mă calmez și să mă încarc cu energie pozitivă.
Simțeam cumva că momentul e foarte aproape și trebuie să fiu în cea mai bună dispoziție posibil. Mi-am pus muzică relaxantă și am închis ochii. A început apoi o melodie pe care cu siguranță o mai auzisem înainte, dar nu i-am ascultat cu adevărat versurile. Ele spuneau în traducere: „curajule, să nu îndraznești să mă părăsești acum” și auzind asta, în mod ciudat m-am simțit pregătită. M-am gândit atunci că acesta este un lucru greu pe care va trebui să îl fac singură și că trebuie să fiu curajoasă.
Ziua a trecut fără alte evenimente, dar seara m-am pus în pat cu gândul că voi avea o trezire inconfortabilă în timpul nopții pentru că mi se vor rupe membranele și voi uda patul. Nu a fost așa. M-am trezit însă cu dureri înțepătoare la baza spatelui în jur de ora 4 dimineața. L-am trezit pe soțul meu și i-am spus. El a coborât calm și mi-a adus un No-Spa. Medicul ne-a spus că așa vom putea diferenția un travaliu fals de unul real. Dupa 40 de minute continuam să am contracții neregulate, așa ca am decis să bem o cafea și să fac un duș ca să fim pregătiți în caz ca trebuie să fugim la spital.
Pe la 6:30 eram deja la maternitate cu contracții foarte dureroase. Știam deja de la ultima ecografie că bebelușul avea prezentație occipitală posterioară, adică era așezat cu capul în jos dar cu fața orientată către abdomenul meu și cu coloana spre coloana mea vertebrală. Din acest motiv contracțiile au fost foarte dureroase, copilul presându-mi nervii spinali.
Mi-am dorit mult să aleg persoana care să mă ajute să trec cu bine acest hop, așa că am decis să nasc la o clinică privată unde știam că doamna doctor mă poate asista. Dânsa mi-a recomandat anestezia peridurală deoarece contracțiile extrem de dureroase începeau să mă epuizeze.
La 10:30 am urcat în sala de nașteri pentru anestezia peridurală și mi-am luat rămas bun de la mama mea care, deși e o femeie foarte puternică, avea lacrimi în ochi și fața împietrită de spaimă. Între timp soțul meu plecase să doneze sânge ca gest simbolic în cinstea micului suflețel care avea să vină pe lume. Nu am reușit să îl îmbrațișez nici pe el. Eram pe cont propriu. Azi, în ziua în care bebe împlinește un an, a plecat din nou să doneze sânge. E o tradiție minunată și un mod atât de frumos de a-și arăta mândria și dragostea pentru cel mic! Sunt tare mândră de el!
Revenind la drumul înspre sala de nașteri, realizez încercând să rememorez sentimentul pe care îl aveam că defapt nu simțeam nimic altceva decât durere. O durere groaznică, atât de chinuitoare încât nu reușeam nici măcar să mă gândesc că această durere îmi va aduce băiatul pe lume. Anestezia peridurală a fost pentru mine ca o mângâiere divină. Îmi amintesc zâmbind că înainte să nasc îmi era frică de peridurală. Nu a durut deloc. Două contracții mai tarziu am simțit că cineva mi-a luat durerea cu mâna și îmi venea să îmbrațișez medicul anestezist. După anestezie lucrurile au început să meargă mult mai bine. În doar două ore am evoluat de la 2-3 cm dilatație la 6 cm. Abia când am urcat pe masă pentru o evaluare au cedat și membranele.
Alte gânduri care mă chinuiau înainte de naștere erau cele legate de imposibilitatea celor dragi de a mă însoți în sala de nașteri. Credeam că e groaznic să naști având lângă tine doar străini. M-am înșelat amarnic. Doamna doctor, moașa, anestezista, toate aceste femei au fost îngerii mei. M-au tratat atât de cald, m-au încurajat când strigam că nu mai pot, m-au îmbrățișat când am avut nevoie. Au făcut toate aceste lucruri fără să se lase pradă emoțiilor așa cum ar fi făcut-o familia. Mame la rândul lor, aceste femei minunate au știut să îmi dea încrederea de care aveam nevoie.
La ora 12:00 i-am scris soțului meu că sunt gata să urc pe masa de nașteri. Știam că există posibilitatea să nu putem întoarce bebelușul în travaliu și să fie nevoie de cezariană de urgență. După o oră jumătate de împins și eforturi epuizante am auzit ceva care m-a îngrozit. Doamna doctor a chemat anestezitul, de data aceasta un bărbat și l-a rugat să pregătească sala pentru operație. Nu îmi venea să cred că atâtea ore de chin au fost în zadar și voi ajunge la bisturiu.
Ca o paranteză, am menționat că al doilea anestezist era bărbat, pentru că el era singurul bărbat din încăpere. La una dintre contracții, în timp ce împingeam și urlam într-un mod neomenesc, am avut pentru câteva secunde un contact vizual cu el. Toate femeile din sală aveau expresii faciale plăcute și încurajatoare, el în schimb, avea o grimasă de durere și spaimă pe chip care, în alte condiții m-ar fi făcut să râd cu lacrimi.
Îmi amintesc clar ora 13:30 și vocea doamnei doctor spunând că bebe urcă în loc să coboare și că mai încercăm 10 minute și apoi mergem în cealaltă sală pentru intervenția chirurgicală. Mi-am spus atunci în gând că voi utiliza toată energia care mi-a rămas ca să împing, chiar de-ar fi să leșin. La 13:40 puiul era deja pe canalul de naștere. Nu mai era cale de întoarcere.
Ultimele împingeri m-au stors de puteri. Mi-am dorit extrem de mult sa scap cu perineul întreg și rugam moașa și medicul să nu mă taie. Mi-au respectat decizia și sunt extrem de fericită că au făcut-o. Am reușit să nasc natural fără rupturi și fără epiziotomie, respectând ritmul corpului meu.
Într-un final am reușit.
La 13:50, după aproape 9 ore de travaliu, moașa mi-a așezat omulețul pe mine. Avea încă atașat cordonul ombilical și era destul de movuliu datorită nașterii grele. Nu plângea. M-am uitat la moașă cu lacrimi în ochi și am întrebat-o dacă trăiește. Mi-a răspuns râzând că da! Încă se oxigena prin cordonul ombilical. După câteva momente am auzit și primul plâns. M-am topit. A urcat pe burta mea cu mișcări de râmă și s-a atașat la sân. A fost atât de natural. A căutat din primul moment protecția și hrana din sânul mamei. Deși am avut câteva dificultăți cu alăptarea, mergem împreună pe acest drum minunat și azi.
După ora magică bebe a coborât să se întâlnească și cu tati. Imaginea cu ei doi privindu-se va rămâne în mintea mea pentru totdeauna.
Nașterea copilului meu a fost cea mai grea experiență prin care am trecut, dar aș face aceleași alergeri oricând.
Surse bibliografice
Memory for labor pain: a review of the literature, link: http://www.ncbi.nlm.nih.gov/pubmed/11251509