O, puiule, ai împlinit un an. Zilele aleargă întruna și nu se opresc deloc. Nu vor să îmi acorde un răgaz să mă bucur de tine. Nu mă lasă să mă opresc și să opresc timpul în loc măcar puțin, să mai rămâi micuț și fericit, ferit de toate relele și greutățile lumii. Alergi și tu în ritmul lor și eu alerg mereu după tine. Încerc să te prind atunci când cazi, să te protejez de ceea ce te-ar putea răni, să te învăț, să te ghidez și să mă bucur împreună cu tine de fiecare dată când descoperi ceva nou.
Dar puiule tu alergi atât de repede și într-o zi mă vei lăsa în urmă. Într-o zi picioarele mele vor fi prea obosite și nu vor mai ține pasul cu tine. Mâinile mele nu vor mai avea putere să te prindă la fiecare căzătură și tu mă vei învăța pe mine lucruri pe care nu le voi mai ști.
Tu știi prea bine că oboseala mă cuprinde uneori și acum. Și te mai cert, te iau plângând de lângă lucrurile periculoase fără să mai am puterea de a-ți explica a mia oară cum te pot răni. Uneori mai ridic vocea la tine sau la tăticul tău și apoi îmi pare atât de rău! Sunt momente când, oricât m-aș strădui, simt că sunt o mămică rea și tu nu meriți asta.
Dar apoi vine seara și mergem în dormitorul tău unde te asez în pătuț și eu mă așez lângă tine să îmi vindec rănile privindu-ți ochișorii adormiți cum pleacă spre tărâmul viselor. Iar tu îți întinzi mânuțele pufoase și calde spre mine și îmi cuprinzi obrajii și nu știi defapt că îmi încălzești inima. Apoi îmi atingi buzele cu chipul tău de înger și eu îi mulțumesc cerului că mi te-a trimis. Respirăm la unison până când respirația ta își schimbă ușor ritmul și te cufunzi într-un somnic adânc. Mai rămân puțin să te privesc cum îți colorezi visele în timp ce sufletul meu râde în culori de curcubeu.