Băiatul meu se apropie de vârsta de doi ani și dacă privesc puțin în spate, realizez că acești ani au fost grei pentru mine ca mamă, dar au fost mult mai grei pentru el. Copiii sunt supereroi cu adevărat și noi părem să nu vedem asta. Mama suferă să își aducă puiul pe lume, dar el părăsește cel mai confortabil loc și cu mare greutate își croiește drum spre o lume nouă, necunoscută, în care luptă să supraviețuiască în fiecare minut. Nașterea e traumatizantă atât pentru corpul și mintea mamei, cât și pentru bebeluș.
Le cerem mereu să fie cuminți, să doarmă, să respecte limite și norme, dar nu realizăm întotdeauna cât sunt ei de suprasolicitați. Pentru fiecare încercare și ajustare în viața părinților, copilul trece prin zeci de astfel de încercari. Într-un timp atât de scurt, micuțul învată să se adapteze la tot ce e nou. Reușește să respire singur, să ceară de mâncare, să facă diferența între noapte și zi, să trăiască cu colici, disconfort, nesiguranță.
Mai târziu trebuie să schimbe lăpticul bun și dulce cu alimentele solide. Este nevoit să își obișnuiască stomăcelul cu toate aromele și texturile necunoscute. Își întărește musculatura și reușește să stea în șezut. Învață să recunoască fețe, mirosuri și senzații noi. Învață să meargă singur și să exploreze lumea. Tot ce cere e iubire, pupici și îmbrățișarea caldă a celor apropiați.
Părinții sunt mereu lângă el și încearcă să îl stimuleze, dar totul depinde doar de micul erou și de ritmul în care el reușește să treacă de la o etapă la alta. Și câtă durere suportă un pui de om! E greu pentru mămică să își revină după naștere, dar pentru bebeluș e de două ori mai greu și nici măcar nu poate spune ce și cât de mult îl doare. Nu poate exprima chinul la care îl supune fiecare dințișor care își croiește drum prin gingie. Poate doar să plângă și să tânjească după îmbrățișarea caldă a celei care i-a dat viață, să caute disperat sânul care îl hranește, îl alină și îl reconectează cu o lume minunată pe care a părăsit-o brusc când și-a încheiat viața intrauterină.
Copiii pot să ne inspire
Faptul că un copilaș ajunge în 2-3 ani să vorbească, să interacționeze și să înțeleagă lumea e extraordinar și ar trebui să fie inspirația noastră pentru a reuși in tot ceea ce ne propunem.
Zâmbetul sincer al copilului de după o criză de plâns e cea mai puternică încurajare. Orice s-ar întâmpla în viața noastră va trece la un moment dat și fiecare dintre noi avem mii de motive să zâmbim. Trebuie doar să găsim puterea să le recunoaștem și să le apreciem așa cum ne învață copiii noștri. Dacă suntem deschiși să le vedem, copiii ne oferă zilnic lecții despre inocență, afecțiune și sinceritate. Nu au prejudecăți și nu cunosc răutatea decât dacă le-o arătăm noi.
Asta înseamnă să fii cu adevărat supererou! Să zâmbești inocent în fața provocărilor zilnice, chiar dacă ai doar ceva mai mult de jumătate de metru și o inimioară mică în piept.
Alte povești despre viața cu un bebeluș găsești aici.