Luna octombrie m-a găsit cu un singur gând în minte. Să vină momentul nașterii și să se finalizeze cu bine. Aveam atâtea temeri legate de acest eveniment încât nu îmi puteam imagina nicio clipă ce avea să urmeze după.
Luna octombrie a trecut și iată-mă în dimineață zilei de 30 cu dureri intense în drum spre spital. În stânga mea, un soț neașteptat de calm și concentrat să mă ducă în siguranță și cu cât mai puține zdruncinături în locul în care aveam să ne cunoaștem băiețelul. A urmat o experiență intensă, dureroasă și epuizantă, departe de poveștile glorioase pe care le-am citit în diverse articole în timpul sarcinii. După ora magică în care bebelușul a stat lipit de mine, a urmat și întâlnirea lui cu tati.
După o lungă așteptare, cel puțin așa am resimțit-o eu, am coborât din sala de nașteri și moașa s-a oprit în față salonului de nou născuți, unde se vedeau prin geam cele două jumătăți ale sufletului meu, cufundați într-o contemplare reciprocă. Edi și tati aveau primul moment numai al lor și văzându-i așa împreună inima mea s-a topit.
Pe tot parcursul sarcinii am avut diverse gânduri și temeri cu privire la modul în care venirea bebelușului urmă să schimbe relația dintre noi. Am recurs din nou la tot felul de articole în care erau descrise povești de succes ale altor cupluri care au reușit să mențină flacăra aprinsă și după apariția copiilor. Privind înapoi, pare din nou atât de ușor atunci când nu ești tu în situația respectivă!
Am încercat în fiecare moment să mă asigur că soțului meu nu îi lipsește apropierea fizică și sufletească. Simțeam că îi e greu și lui să mă vadă la fel, întrucât era martorul schimbărilor care își puneau amprenta pe corpul și psihicul meu. Cu fiecare kilogram acumulat îmi era teamă că o uită pe fata de care s-a îndrăgostit și a iubit-o cu pasiune la început. Relația noastră a fost construită cu greu și ne-am promis atunci când am reușit să fim împreună, că o să ținem mereu flacăra aprinsă între noi.
Am sperat că odată cu venirea pe lume a bebelușului, totul se va rezolva de la sine. Dar kilogramele în plus nu s-au topit așa cum îmi imaginăm și nici psihicul meu nu a revenit la cel de dinainte de sarcină. Sperăm că toanele, nervii și frustrările să fie doar produse ale hormonilor, dar nu a fost așa. În tot procesul acesta, soțul meu a rezistat fără răbufniri și și-a asumat rolul de tătic din prima secundă.
Mă surprind și azi în momente în care îl cert din diverse motive. Uneori mă supără lucrurile pe care le face. Uneori mă supăr pentru că se poartă cu bebelușul altfel decât aș face-o eu. Realizez apoi când pleacă la muncă, obosit după trezirea dis de dimineață pe care are grijă bebelușul să i-o ofere fără excepții, că greșesc. Știu cât e de greu pentru el și cum se luptă cu epuizarea psihică și încearcă să dea randament pe toate planurile. Sper că încă știe ce bărbat frumos și atrăgător văd eu, dincolo de tricourile cu vomă și cearcănele de sub ochi.
Sper că știe cât de mult apreciez tot ceea ce face pentru familia noastră și cât de mândră sunt când îl văd cu micuțul în brațe. Îmi doresc din tot sufletul să ne regăsim cât mai repede unul pe celălalt.
Îmi doresc să știe că deși relația noastră traversează o perioada foarte grea, îl iubesc mai mult ca oricând și cred că reprezintă mai mult decât visam vreodată că poate să fie un partener de viață.