Sunt zile grele. Sunt zile când te plângi, când te simți obosit, când nu mai ai motivația de a face nimic. Sunt zile când simți că nu mai faci față iar cei mici au o energie infinită. Sunt momente când nu mai termini de strâns, când viața te consumă. Sunt multe momente grele, dar niciunul nu se compară cu durerea provocată de boala copilului tău.
Când copilul e bolnav, părinții săi nu mai simt oboseala proprie, dar simt durerea lui amplificată de mii de ori. Nu mai contează stresul, nu mai contează problemele, nu mai contează vasele nespălate sau praful de pe jos. Când puiul e bolnav, tot ce contează e să se facă bine.
Au circulat zilele trecute mai multe articole în presă despre situația neplăcută de la Spitalul Clinic de Urgență pentru copii Cluj-Napoca, unde copiii și părinții lor așteptau cu orele, pe un hol mic sau afară, ca să fie consultați. Cauza acestor evenimente fiind renovarea sălii principale de tratament.
Dincolo de necesitatea rezolvării acestei situații, ceea ce m-a întristat a fost să citesc comentariile din mediul online. Pe de o parte comentau părinții care explicau situația pe care au trăit-o. Le dădeau replica diverse persoane, printre care și medici, care îi acuzau pe părinți că majoritatea duc copiii la UPU pentru niște banali muci. Mai spuneau că nu merg la medicul de familie și pleacă direct la urgențe pentru analize gratuite. Părinții, care mai de care explicau cum au sunat medicul de familie sau au vizitat centrele de permanență și au fost trimiși acolo.
Probabil adevărul e undeva la mijloc, dar asta nu înseamnă că vorbele contestatarilor nu sunt extrem de dureroase. Ce părinte și-ar ține oare copilul cu orele în curtea unității de primiri urgențe dacă nu ar crede că e absolut necesar? Ce înseamnă „analize gratuite” dacă fiecare din noi cotizăm la CAS?
Tot ce pot să spun e ceea ce am trăit noi până acum. Avem un medic de familie excelent cu competențe în pediatrie. Cu toate acestea am ajuns și noi la UPU cu o infecție la ureche și febră care nu ceda. Am stat câteva ore bune acolo, cu inima îndoită și cu speranța că puiul nostru va beneficia de cea mai bună îngrijire. Am plâns alături de el când i-au făcut puncții repetate ca să preleveze sânge, l-am ținut în brațe și am încercat să îl liniștim, deși în jur se auzeau doar urletele altor copilași bolnavi.
Am mai citit comentarii în care se afirma că unii copii se jucau veseli prin curtea spitalului și că asta ar fi semn că defapt nu aveau nimic grav, sau cel puțin nu suficient de grav ca să se afle acolo. Am să vă spun acum un lucru șocant: Copiii se joacă. Chiar și atunci când sunt bolnavi. Chiar și copiii bolnavi de cancer. Așa sunt copiii. Asta nu înseamnă că nu au nevoie de ajutor.
Ce vreau să zic defapt e: dacă vrem să ne facem bine ca neam, dacă vrem să ne fie copiii sănătoși, soluția nu e să dăm în niște părinți îngrijorați. Soluția nu e nici să dăm în medici. Fac și ei tot ce pot. Credeți-mă, chiar fac tot ce pot. Sunt și ei oameni. Soluția nu este să ne acuzăm unii pe alții. Părinții pe medici că sunt dezinteresați, medicii pe părinți că duc copiii și atunci când nu e nevoie.
Soluția e să ne ajutăm reciproc. Dacă sunt doar trei paturi pentru investigații medicale să facem presiune să se găsească o soluție mai bună. Dacă nu sunt condiții bune, să ne implicăm să le îmbunătățim. Se poate! Se întâmplă deja. Asociația Dăruiește viață a construit un spital de la 0, mamele din grupurile La primul bebe renovează, din fonduri proprii, secție după secție prin spitalele din țară. Și multe alte asociații o fac.
Da, știu, statul ar trebui să o facă, dar atunci când asta nu se întâmplă, societatea civilă trebuie să pună presiune. Limbajul plin de ură nu aduce niciodată nimic bun. Asta a devenit mai clar ca niciodată în ultimele săptămâni.
Boala copiilor noștri ne face, pe cât de vulnerabili, pe atât de puternici. Ne face hotărâți, rezistenți, ne face de neoprit. Hai să folosim această forță ca să schimbăm lucrurile în bine. Avem aici un articol despre exemplul unei mămici care a luat atitudine făcând o simplă postare.
Între timp renovarea s-a finalizat, dar locurile sunt în continuare limitate.
Alte povești cu și despre doi copii găsești aici.
Mă găsești și pe Facebook și Instagram.
Foto: pixabay.com