Comparația cu alții
Întotdeauna au existat persoane în viața mea care m-au comparat de-a lungul timpului, dar parcă de când am devenit mamă, comparațiile s-au înmulțit. Fiecare comparație vine îmbracată în haina bunei intenții. Atunci când vorbesc de dificultățile pe care le întâmpin cu somnul copilului, aflu mereu cum procedează, cu succes, alte mămici. De cele mai multe ori comparația generează sfatul de a nu continua cu alăptarea. Cumva acest lucru minunat și firesc pe care pot și îmi doresc să îl fac pentru copilul meu, e prezentat ca sursa tuturor necazurilor mele.
Și eu la rândul meu am cedat de multe ori tentației de a recurge la comparații în discuțiile cu cei din jur. Cred că e ceva adânc înrădăcinat în conștiința colectivă a poporului român. De mică am fost mereu comparată cu alți colegi la școală. Exista mereu o competiție mută între colegi, generată și întreținută de ambițiile părinților. Îmi amintesc din copilărie și modul în care bunica îi dădea sfaturi mamei pentru creșterea și formarea mea. Întotdeauna exista un exemplu al unui cunoscut care a procedat ca mama și asta a avut repercursiuni grave asupra dezvoltării copilului.
Comparația cu alții e exemplul perfect de bună intenție care dăunează în loc să ajute. Izvorăște din dorința noastră de a sublinia că am cunoscut cazuri asemănătoare în trecut care s-au rezolvat cu bine. Totul e perfect până aici. Problema e că există toate șansele ca soluția pe care o oferim să nu rezolve problema în cauză, din simplul motiv că fiecare individ e unic. La fel e și modul în care el reacționează sau modul în care resimte și reușeste să gestioneze o situație dificilă. Ceea ce funcționează perfect pentru cineva, poate sa fie complet inutil în cazul altcuiva.
Comparația cu noi înșine
Cel mai greu de evitat pentru mine e comparația altora cu mine însămi. Cel mai greu îmi e să rezist tentației de a considera modul în care eu am ales să fac lucrurile ca fiind modul corect. Din nou, am înteles mai bine acest aspect de când am devenit mămică. Se spune că părinții perfecți sunt doar cei ce nu au copii. Înainte să fiu însărcinată, susțineam că eu nu îi voi da niciodată copilului meu suzeta. Mi se păreau deplasate fotografiile cu copii de 3, 4 ani cu suzeta în gură. După ce am devenit mamă însă, am înțeles cât de greșit e să judeci o decizie ca asta. Am înteles că o mamă ar face orice ca să își ajute bebelușul să se liniștească și să îi aline durerea. Suzeta nu e o excepție.
Comparația cu noi înșine e atât de la îndemână și uneori e foarte greu de perceput ca fiind dăunătoare. Ne simțim datori sa le spunem celor care ne cer sfatul cum am face sau cum am făcut noi. E mult mai dificil să încercăm să înțelegem o situație din perspectiva altuia.
Sfaturile nesolicitate
Există situații când anumite persoane aleg să ne împărtășască ceva doar cu simplul scop de a se descărca. Tentația de a da sfaturi e întotdeauna mare. E deosebit de dificil de identificat un moment în care cel mai mare ajutor pe care îl putem oferi aproapelui e să îl ascultăm și atât.
Sfaturile nedorite au exact efectul contrar celui dorit de persoana care le oferă. În aceiași categorie intră și compătimirea.
În decursul anilor am descoperit însă, ceva ce funcționează de fiecare dată. O încurajare!
Vă încurajez la rândul meu, să îi spuneți celui de lângă voi că face o treabă bună și că aveți încredere că orice cale ar alege, va reuși să iasă din dificultate în felul său.
Cu drag, Ioana.