Dacă m-ai intreba: „ce faci, cum ești?” Ți-aș răspunde că nu sunt bine. Simt clipele cum zboară în zadar si nu reușesc să fac ce îmi propun. Zilele mele sunt o alergătură continuă în care eu încerc să ajung din urmă timpul, iar timpul nu-mi ajunge deloc. Fiecare zi seamănă cu precedenta dar uneori eu nu mai semăn cu mine și noi nu mai semănăm unul cu celălalt.
Dacă m-ai întreba: „de ce ești tristă?” Ți-aș răspunde că nici eu nu mai știu. Sau poate că nu mai vreau să știu. Pentru că dacă aș ști, as încerca să schimb asta. Dar nu mai vreau să încerc. Nu vreau să-mi mai las gândurile să alerge neodihnite în căutarea unor soluții noaptea târziu. Vreau în schimb să îmi îmbrățișez tristețea. Vreau să o accept așa cum e ea și să o trăiesc în liniște.
Așa că nu mă întreba azi dacă mai pot, dacă mai vreau, dacă mai sunt întreagă. Mai bine dă-mi o îmbrățișare sau un zâmbet cald. Mai bine privește-mă cu încredere și nu mă judeca.
Apoi întreabă-mă mâine tot ce vrei. Îți voi spune că sunt cea mai norocoasă. Că am o lume în palma mâinii mele când îmi mângâi puiul de om. Că am un milion de stele în priviri când mă uit la tatăl copilului meu iubind fărâma din noi. Întreabă-mă mâine și îți voi spune că am totul, chiar daca sunt și zile când mă simt ca un nimic. Pentru că, vezi tu, lumea e colorată în toate nuanțele și contrastul le ajută să se pună în valoare reciproc.
Zilele unei mame sunt un dans nebun al tonurilor reci și calde, sunt umbre și lumini și oboseală și zâmbete. Iar fericirea e balanța în care tonurile cenușii fac plecăciuni în fața curcubeului de după furtună.